A fost odată

Am promis într-un articol anterior, că voi depăna în fiecare lună câte o poveste mai scurtă sau mai lungă, despre ceea ce ştiu sigur că suntem: DACI.

Există oameni care încă mai deapănă amintiri din acea vreme… vremea dacilor. De ce a fost învins neamul dac? Oare chiar a fost învins de catre duşmani sau suferinţa sa are alte pricini? Când am fost pe traseul energetic din Bucegi, în preajma Sfinxului şi a peşterii Ialomicioara, am aflat că înca mai circulă poveşti despre aceste locuri sfinte pentru mine. Aici dacii au fost mereu liberi iar platoul Bucegilor a fost un loc sacru pentru ei. Se poate ca Kogaionul să fi fost aici, iar peştera Ialomicioarei, în care am facut meditaţii vreo două ore în sala Ursoaicei să fi fost grota în care s-a retras zeul Zamolxe.

Dar vorba multă este sărăcia omului! Aşa c-am încălecat pe-o şa, să vă spun poveste-aşa:
Dragii moşului Jiko, ne aflăm în vremuri demult uitate, cam pe atunci pe când poporul Geto-dac era foarte bogat. Se spune că-şi adăpau frumoşii armăsari din vase de aur şi de argint. Moş Timp şi Zamolxe dădeau sfaturi şi povăţuiri oamenilor, iar aceştia din urmă ascultau, aşa cum puiul ascultă de cloşca mamă. Stăteau ascunşi în munţi şi din când în când, porneau lupte împotriva celor care-ar fi vrut să cotropească mândra Dacie.

Şi aşa cum se întâmplă în viaţă, că după bine mai vine şi un rău, duşmanii nu conteneau să atace Dacia, pentru a fura munca si belşugul dacilor.
Dar cum aflau oare, dragii de daci, când erau atacaţi? Se pare că Moş Timp pusese de pază un străjer să stea neclintit, sus pe-o colină şi să privească jur-împrejur cât îi zărea, iar când vedea că hotarele sunt încălcate, să sune degrabă din bucium şi astfel cu toţii să afle.
– Nimeni, vreodată, să nu pătrundă pe pământul nostru, înţelegi? îi spuse Duhul Pietrei Sacre bravului străjer.
Acest om era un dac voinic, înalt şi puternic, înzestrat cu un dar anume de la zei: avea privirea pătrunzatoare ca a şoimului în zbor şi,se zice că atunci când se străduia, putea să vadă chipul unui om dincolo de graniţe. Din cauza acestui fel de uitătură, ţara şi regele aveau trai şi linişte.
Ştiţi voi cum îl chema pe voinicul nostru dac? OMU. Orfan de părinţi, crescuse odata cu munţii, apele şi cu pădurile. Şi mulţi au fost aceia care au vrut să-i facă rău, însa nu au reuşit pentru că iute, acesta i-a aflat şi i-a răpus. Însa OMU nu avea prieteni şi era tare trist, iar de atâta singurătate şi urât, vorbea mereu cu stâncile:
– Voi mă înţelegeţi mai bine decât ar putea-o face orice om, dragele mele… le spunea adesea prietenelor lui.
Zi şi noapte stătea şi privea zările. Şi regele a aflat despre destoinicia OMU-lui. L-a chemat la palat pentru a-i da onoruri şi titluri, pentru tot ceea ce făcuse în scumpa lui Dacie.
Ce credeţi dragilor, că OMU a primit aceste daruri? Nu, raspunsul este Nu!
– Stapâne, eu sunt OMU, fiul munţilor şi al pădurilor, orfan de părinţi dar cu sufletul şi trupul liber. Lucrurile pe care le văd acum, nu sunt făcute pentru mine. Eu ca să te ajut, nu pot rămâne aici, între aceste ziduri, trebuie să mă întorc pe munte, pentru a veghea hotarele. Dacă îmi porunceşti rămân, dar rogu-te, lasa-mă să plec!
– Ai dreptate fiule, îi spuse regele, mergi în munţii tăi şi păzeşte marginile Daciei aşa cum numai tu ştii să o faci, iar dacă vreodată ai nevoie de ceva, dă-mi de ştire!
De atunci OMU nu l-a mai întâlnit pe rege.
Anii treceau şi se adăugau la vârsta OMU-lui. Ajunsese un bărbat puternic, însă tare îl mai măcina un gând: că îmbătrânind îşi va pierde încet, încet vederea, iar Dacia va rămâne descoperită pentru oricine va veni să dea năvală…
Zi şi noapte numai la asta se gândea. Şi se mai gândea ca să mai meargă o dată la înţeleptul rege.
Simţind ce se întamplă, într-una din zile la poalele muntelui s-a arătat Moş Timp, care văzându-l pe OMU cât se frământă, i-a spus:
– Ia spune-mi, care-i baiul, ai vrea să pleci din post? Hei, dar nu credeţi voi că Duhul Pietrei Sfinte nu ştia ce are pe suflet OMU… Atunci acesta i-a răspuns:
– Ce să mă fac, stăpâne? Cum voi putea eu ca să-mi mai apăr ţara? Ajută-mă să fiu în continuare la fel de ager în priviri, pentru a putea păzi hotarele Daciei noastre sfinte!
Moş Timp privindu-l, i-a pus o mână pe umăr şi i-a spus:
– Fiule, tu nu poţi avea nemurirea mea sau a bunului nostru părinte Zamolxe, fiindcă tu nu ai acest har, însa există o soluţie pentru asta!
– Spune-mi repede, strigă OMU… uitând că-l are-n faţă tocmai pe Duhul Pietrei Sacre.
– Stă în puterea mea să te fac cel mai înalt munte de pe aici şi-astfel, vei putea intra-n eternitate păzind hotarele. Este singura cale prin care te pot ajuta.
OMU nu a mai scos niciun cuvânt, a ridicat uşor privirea către Moş Timp, iar acesta, putu citi în lacrimile sale tot ce voia să afle. Şi-a lăsat braţele pe umerii lui OMU şi a zâmbit. OMU acum se simţea greu, din ce în ce mai greu şi pe măsură ce răsuflarea îi umfla pieptul, chipul sau dârz, se prefăcea în stâncă.
Două găuri înfricoşătoare chiar de sub cer, au devenit ochii OMU-lui veşnic aprinşi, păzind la nesfârşit hotarele Daciei.
De atunci, OMU este cel mai înalt munte de pe aici şi domină întreaga ţară a dacilor… şi încă mai sună din buciumul său atunci când e nevoie. Iar cei care ştiu a-l asculta, îl pot auzi chiar şi azi.
Închideţi ochii o clipă şi lăsaţi-vă gândul să zboare spre Bucegi. Auziți buciumul? Este OMU!

GABRIEL JIKO DUTCHEVICI

Acest articol a fost publicat în Noutati. Salvează legătura permanentă.

Comentariile nu sunt permise.