Parole… Parole… 48

Îmi era dor să vă scriu, dar nu am avut dispoziția necesară așezării cuvintelor în pagină…

Azi noapte l-am visat pe tatăl meu care s-a ridicat la Cer acum niște ani. În tot acest timp nu l-am întâlnit decât încă o dată, în vis. Mi s-a părut o noapte chiar de “vis” în care am simțit că nimic nu se schimbase între noi…o zi obișnuită de viață.

Acum e seară și mi-am adus aminte de el, de noi și dacă mai sunteți copii o să vă spun o poveste adevărată.

Am fost o dată, un copil care a avut o copilărie fericită pentru care le mulțumesc din inimă părinților mei. Stăteam într-un cartier din Bucureștiul vechi, în spatele Mitropoliei. Străduțe mici, case curate, în afară de una care era o bojdeucă de paiantă, cu o curte neîngrijită, în care stătea Moș Căuș. Așa îi spunea tot cartierul. Era un nene la vreo 50 de ani, alcoolic, care mă impresiona în bine de fiecare dată când treceam cu gașca de copii pe lângă el. Toți râdeau de el, îl enervau pentru că îl jigneau iar el fugea după noi. I-am spus tatei despre răutatea copiilor, iar el mi-a spus că toți vecinii îi dădeau să bea în schimbul lucrului pe care îl făcea la ei ca zilier, dar nimeni nu-i dădea să mănânce. I-am rugat pe tata și pe mama mea să-mi dea voie să îi duc ceva de mâncare. Îi lăsam mâncarea lângă poartă pentru că îmi era frică de el. El îmi zâmbea și venea spre poartă să ia cutia cu ce-i duceam iar eu fugeam. Mai văzusem și din părinții copiilor cu care mă jucăm, cum îl umileau și îl batjocoreau. Și mă întrebăm de ce suntem noi, oamenii, așa de răi!

Mi-au plăcut câinii de mic, primul câine pe care mi l-a adus tata de la Brașov se numea Diana și era o fetiță brac german, iar eu aveam aproape doi ani. Cunoșteam toți câinii cartierului, le dădeam să mănânce și mă jucam cu ei. Moș Căuș avea și el doi câini care-l urmau peste tot, iar când îi duceam mâncare, mă uităm cu iubire la el, printre uluci, cum dădea întâi de mâncare la câini și apoi mânca el.

M-am întrebat și încă mă întreb de ce acești oameni nu pot și redați societății, măcar ajutându-i, respectându-i și încurajându-i dacă nu iubindu-i…

Într-o după amiază a fost o explozie la o casă vecină din cauza unei butelii de aragaz, explozie urmată de un incendiu. Cred că era primul foc pe care îl vedeam. Toți vecinii au alergat la gradul clădirii, stăteau și se uitau, așteptând pompierii. Acolo a venit și Moș Căuș, a spart un geam de la casă, a intrat prin foc și a ieșit pe ușă spărgând-o. era negru de la fum cu o doamnă de vreo 80 de ani în brațe, care era paralizată și pe care o cunoșteam. Dânsa plângea și îi mulțumea, pupându-i mâinile negre de funingine. Acest OM, stigmatizat de toți vecinii lui, așa-ziși “normali” a salvat o viață cu prețul vieții lui.

Mie mi s-a părut un erou și așa a rămas în mintea mea până acum. Cred că așa se nasc eroii și mai cred că nimeni nu merită să fie respins sau batjocorit de o societate care este mai bolnavă decât cei pe care-i arată cu degetul!

Când a venit tata acasă (era plecat în delegație din București) i-am povestit și “tare” a fost Moș Căuș, iar el m-a mângâiat pe cap și mi-a spus că este păcat că sufletul nostru nu este la vedere…Am înțeles târziu ce a vrut să-mi spuna…

Și ca orice poveste care se termină, vă spun că am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea mea!

Mulțumesc tată!

Mulțumesc și vouă pentru că ați avut răbdare să-mi citiți aceste parole…

Acest articol a fost publicat în Noutati. Salvează legătura permanentă.

Comentariile nu sunt permise.