Parole… Parole… 45

Nu mă întrebați de ce scriu iar pentru voi. Poate că mă gândesc la cei care sunt lângă mine și vreau să vă învăț din ce simt, din experiența mea umilă, de viață, din experiența mea în tratamentele pe care le fac zilnic.

Fiecare pacient care îmi calcă pragul are o poveste în spate, mai bună sau terifiantă care în mine lasă urme…

În timp am făcut diferite cursuri pentru a putea să le pun întrebări țintite, pentru a afla cauza bolilor lor, știind că orice durere începe de la o trăire la nivelul sufletului lor.

De pe margine este foarte ușor să îmi dau cu părerea despre eșecurile pe care un pacient le-a trăit. Încep să judec și încerc să îi spun unde a greșit și ce ar trebui să facă pentru a ieși la liman.

În timp am realizat că de pe margine este foarte ușor să judeci și că totul pare simplu…

Când mă uit la un meci de fotbal iar atacantul ratează fiind la 10 metri de poartă, cred că dacă eram eu în locul lui, sigur marcam. Nefiind în locul lui, nu simt ce simte el și nici nu am alergat de la mijlocul terenului driblând pentru ca și să fiu apoi pus și în situația de a marca. Nu îi pot simți acelei persoane emoțiile, durerile sau fricile.

Aplicând acest lucru și la cabinet, la tratamente, simțirile pacienților, dramele trăite, eșecurile sau neputințele lor, mă aflu în situația de a-mi da cu părerea și a spune poate că eu aș fi făcut așa sau invers în locul lor. Dar la fel ca în exemplul de mai sus, nu sunt în locul lor, nu știu ce aș fi făcut eu în situațiile de viață pe care ei mi le expun.

În meseria noastră noi ne numim observatori, deci rolul meu este să stau pe margine, să nu simt nimic și să dau sfaturi pe care pacientii dacă le acceptă le și folosesc. Este însă foarte greu pentru mine să nu mă implic emoțional și să nu simt, sa nu trăiesc ce trăiește omul care se află în fața mea și care își deschide sufletul… Și atunci mi-am pus problema de cum m-aș simți dacă eu aș fi pacientul și altcineva ar fi observatorul care să mă judece, care să nu mă înțeleagă, convins că el ar face niște alegeri mai bune.

Din acel moment am decis să trimit doar energie și lumină pentru a elibera pacientul, pentru a-i lua durerile sau pentru a-i da impulsul de a-și continua viața. Ridicându-le frecvența care este considerabil joasă, ei ajung să conștientizeze singuri că spiritul precede fizicul și încep a-și conduce singuri viața și problemele personale. Când simt că trebuie să se discuție mai mult cu ei, îmi rog colegii să facă ceea ce făceam eu înainte. Tot ce fac acum o fac sigur foarte bine, dedicat, cu implicare sufletească, cu încredere în mine, cu încredere în lumina care intră în mine în fiecare clipă și pe care o transmit cu iubire prin palmele mele tuturor celor care vin la mine și cu care lucrez.

Mă gândesc că dacă unui om îi place ceea ce fac, dacă simte lumina pe care o îndrept spre el, dacă se bucură de ceea ce îi ofer, merită tot efortul și dăruirea mea.

De la tatăl meu am învățat că a face ceva e totuși o realizare spre deosebire de a nu face nimic, indiferent dacă rezultă un succes sau un eșec..

“Nu există experiență căreia să nu-i poți supraviețui dacă ai curajul să înfrunți viața” Octavian Paller

 

Acest articol a fost publicat în Noutati. Salvează legătura permanentă.

Comentariile nu sunt permise.